mi-am stricat ceaiul... prima dimineata dupa mult timp in care temperatura de afara ma indeamna spre un ceai. o dimineata ploioasa cu verde inchis si adieri umede. o dimineata perfecta pentru ceaiul verde cu iasomie, perlele dragonului (“Ceaiul Maestrilor” :-) ). si l-am stricat. l-am lasat peste cele 3 minute necesare (timpul perfect!)  si din perfectul gust, aromat de atingerea iasomei, a ramas doar tenta metalica a ceaiului verde, cea pe care o simt cum se aseaza sub limba, de-o parte si de alta. nu a mai ramas decat sa-l arunc simtind mirosul de iasomie in timp ce se scurgea in chiuveta.

m-a gandesc la relatii.cum de multe ori uiti, nu dai atentie si treci peste “timpul perfect” al unei relatii. si te trezesti cand ai dat de gustul amar, metalic. gustul care-ti invadeaza gura, mintea, tot. gust care face ca aroma zilelor (pe)trecute sa devina doar o amintire care usor usor se intreapta spre gura de scurgere.

Iti mai ramane un pic in nari aroma de iasomie, ca o parere sau ca un zambet sters.

In ultima vreme citesc mult.din ce in ce mai mult.citesc cu o foame care si-ar gasi echivalent doar in foamea unui naufragiat pe o insula care este salvat dupa un an de mancat iarba si frunze si este pus in fata unei mese imense, plina cu tot ce si-ar putea dori.citesc cu aceasi foame si asiduitate cu care el ar continua sa manace, de teama parca ca toate astea ar putea disparea.

Citesc Jurnalul fericirii a lui Steindhardt la birou, atunci cand am cateva minute intre mailuri si discutii,  citesc o alta carte in pauza de masa – Harta Sferica a lui Perez-Reverte, acasa, inainte de culcare, citesc Saramago – acum Intermitentele Mortii, care ii urmeaza lui Cain, cu mine in geanta port cartea unei scriitoare turcesti Elif Shafak – Ask (sau asa cum a fost ea tradusa la noi – Cele 40 de legi ale iubirii) din care citesc atunci cand prind cateva minute de nemiscare pe drum.

Citesc si totusi as mai citi si Istanbulul  lui Pamuk daca as mai avea unde sa o strecor.

Ma emotioneaza pana la lacrimi marturisirile lui Steindhardt, lucru care face destul de dificila lectura Jurnalului de fata cu colegii.imi maschez ochii usor aburiti prin simularea cascatului. ma “jeneaza” un pic declamarile lui religioase, ca atunci cand te afli langa un om care traieste acelasi moment cu tine dar el il traieste la o dubla intensitate si tu pur si simplu nu-l intelegi total si te jeneaza usor accesul lui de efuziune.

Si apoi Saramago, exact la opusul lui Steindhardt ca declaratie religioasa..In timp ce citeam Cain ma gandeam ca este o carte care poate fi vazuta ca blasfemitoare de catre oricine crede in Dumnezeu, de la primul rand si pana la sfarsit.Nici macar nu poti spune ca este ateu, nu neaga nici o clipa existenta lui Dumnezeu, ba din contra, ii atesta existenta invinuindu-l de absolut toate nenorocirile intamplate (moartea lui Abel, necazurile lui Iov, schimba deznodamandul potopului lui Noe).Dumnezeu este egoist, limitat ca viziune, suferind de un egocentrism atroce.si totusi seara ii zambesc lui Saramago, bland si cald, si parca cu o usoara ingaduinta si duiosie, ca unui copil care inca nu stie.simt insa ca am invatat sa respect si sa accept parerile oamenilor, chiar daca sunt opuse alor mele, atata timp cat opinile respective nu vin din prostie ci sunt logice si fac parte din viata lor, tin de modul lor de a gandi si a simti lucruri. Cum as putea sa fac altfel? Ar fi ca si cum as incerca sa-mi impun propria vointa si credinta, dobandinta prin experiente proprii, unor oameni care au trait si au experimentat alt gen de trairi care i-au condus spre alte pareri.

Si ma pregatesc de Rumi si de dragostea lui pentru viata si pentru iubire.

Ieri, la metrou la Romana, un cersetor micut, batran, aproape invizibil in multimea oamenilor care se grabesc sa urce scarile.asezat parca special pentru a trece neobservat, in picioare pe scari, sprijinit cu spatele de perete.aproape ca te puteai gandi ca s-a oprit pentru o secunda, inainte sa urce si restul treptelor, ca sa se odihneasca.daca n-ar fi fost ochelarii cu lentile negre, bastonul alb, micutul carton tinut in mana tremuranda.nici un sunet, nici o incercare de a retine sau de a atrage atentia multimii care ii trece prin fata.ma opresc dupa 2 pasi facuti.imi este jena.intotdeauna imi este jena si rusine atunci cand..dau. jena pentru ca nu stiu sa dau fara sa-mi fie rusine ca eu am ce sa dau. acum si pentru ca nu stiu daca ar trebui sa-i si spun ce ii dau, avand in vedere ca nu vede.imi este si mai jena la gandul ca as putea face lucrul asta, ca si cum as “striga” darul.ii strecor hartia in mana micuta si uscata si plec cu capul in jos de rusine ca eu pot face asta si el nu.simt durere si tristete.urc scarile de la metrou cu ochii aburiti de lacrimi si cu cartea despre Rumi sub brat. sus, langa chioscul de ziare, pe mine ma asteapta un om drag cu zambet cald.oare pe el cine...

pusa si ceaiul

Nu-mi mai aduc aminte cand si cu cine am fost prima oara intr-o ceainarie.dar imi aduc aminte clar ca era Ceainaria din Cotroceni, acel subsol cu miros de mucegai si pipi de pisica, subsol atat de drag celor care au descoperit ideea de “ceainarie” de pe vremea cand exista doar “la Cotroceni”. era mic, iarna si toamna era parca un soi de umezeala, era usor incomod sa te asezi pe pernutele minuscule sau direct pe jos, iar daca erai in grup mai mare, momentul cand trebuia sa te ridici ca sa te duci la toaleta si sa treci printre toti ceilalti era o adevarata aventura. dar acolo am baut primul ceai negru cu caramel, “dres” cu lapte si miere (pentru gusturi boieresi, dupa cum am descoperit scris pe pachetul de la Carturesti mai tarziu ;0) ), acolo cred ca am invatat prima oara cum e sa stai si sa degusti un ceai, sa te bucuri de faptul ca poti sa stai intr-o stare de lancezeala, de chill, fortandu-ti intr-un fel corpul sa nu se miste si sa invete notiunea de relaxare.cred ca aici au aparut “radacinile” starii de shoparleala la care ma dedau acum cu cea mai mare placere.

Imi aduc aminte de unde si cum a aparut placerea de a bea ceai. Placere care la mine echivaleaza cu cea a bautului cafelei (aici si bautorii de ceai si cei de cafea ar sari in sus.dar nu am inteles niciodata de ce ar fi atat de greu sa te poti bucura de ambele gusturi, cu toate derivatele lor de savoare..?! Oricat de ciudat ar putea parea, eu pot sa o fac. si nu as putea renunta la nici unul dintre ele. fiecare imi produce o alta stare de placere, dar nici unul nu-l exclude pe celalalt.si atunci de ce ar trebui sa ma limitez la o singura experienta?)

Ceaiul s-a “fixat” in viata mea prin cadoul de Craciun primit de la Marius. (tot lui Marius trebuie sa-i multumesc si pentru alte lucruri minunate “introduse” in viata mea: oameni, locuri sau placeri). Trebuie sa fi fost prin 2001-2003.. cred ca pana in clipa aia, mai mult imi placea ideea de a merge in ceainarie si de a sta de vorba, starea pe care mi-o/ne-o dadea locul decat bautul ceaiului in sine.apoi a venit Craciunul si la schimbatul cadourilor eu am primit un pachet de ceai negru cu caramel (care a fost favoritul meu un timp lung si cu care am “dedulcit-o” la ceai si pe Ilinca ) si o caseta audio cu o compilatie numita “Tea lounge connoisseurs music” (compilatie care se pare ca pur si simplu a disparut de pe fata pamantului.. am avut norocul ca, la cativa ani dupa, o colega sa-mi poata trage pe un cd melodiile, de pe caseta.Sunt curioasa daca mai exista cineva care sa aibe sau sa-si aduca aminte de aceasta colectie..)

Atunci cand mi-a dat cadoul, Marius mi-a spus sa incerc sa ma bucur de ceai, stand linistita in camera mea, singura, ascultand muzica de pe caseta si pur si simplu bucurandu-ma de moment. Fiind o persoana destul de agitata si nestiind (pana atunci) cum sa ma relaxez mi-a fost destul de greu la inceput. ideea de a sta pur si simplu si de a te relaxa prin nemiscare si receptarea muzicii sau a zgomotelor din jur era un lucru aproape imposibil ptr mine la acel moment.

Si apoi, usor usor, am ajuns sa astept cu nerabdare dimineata de duminica, cand imi pregateam ceaiul, il puneam in ceainic, luam tavita si ma asezam pe fotoliu, aproape de fereastra ca sa pot vedea copacii si cerul si imi luam o carte la frunzarit. sau pur si simplu stateam cu ceasca de ceai in mana si ma leganam in poangul meu, uitandu-ma pe geam si mai “cercetandu-ma” un pic. acelea au devenit momentele, singurele momente, de relaxare de peste saptamana.

Am invatat gusturile diferite ale ceaiului, am invatat ca-mi place mai mult ceaiul care nu contine teina, rooibosul, ca ceaiul verde il pot bea doar daca este in amestec de ex cu lemongrass, cicoare, sau iasomie si ca daca il tin mai mult de 3 minute capata acel gust usor metalic, ca nu toate ceaiurile se infuzeaza la aceleasi temperaturi sau in acelasi tip de recipient, ca ceaiurile de fructe imi plac iarna doar cu miere dar ca in general le prefer vara cand le pot bea reci, neindulcite. am invat multe, ptr ca atunci cand iti place ceva, esti deschis spre acel lucru si cauti sa afli cat mai multe.Vara am 2 - 3 terase preferate, ale unor ceainarii, unde imi place sa merg pentru linistea si senzatia de non-bucuresti pe care mi-o lasa.Imi pace sa citesc si sa recitest meniul de ceaiuri, cu toate explicatiile si toata insiruirea ingredientelor, imi place sa ma bucur de mirosul primului abur de ceai atunci cand ridic capacelul ceainicului, imi place sunetul susurat al ceaiului atunci cand il torn in ceasca, imi place sa urmaresc schimbarea de culoare, imi place nuanta aurie-verzulie a ceaiului verde, imi place ca de fiecare data o alta parte a limbii este cea care “descopera” prima gustul ceaiului, in functie de tipul ales.

Am invatat sa ma bucur de ceai iar ceaiul m-a invatat sa ma bucur de momentele cu mine.

Acum vreo 2 ani am asistat la o Ceremonie a ceaiului organizata de Ambasada Japoniei si am avut privilegiul sa vad ce inseamna cu adevarat pregatirea ceaiului si ce inseamna aceea pregatire, acel ritual, pentru cel care il indeplineste.e ca si cum nu ar mai exista nimic in jur, intregul univers este format doar din ustensilele folosite pentru pregatire si de ceai.nu exista nici o clipa in care cel care pregateste ceaiului sa fie distras de altceva din jur, pana la finalizarea intregului procedeu.de abia dupa aceea, intr-o serie de miscari care nu sunt facute decat intr-un anumit mod si intr-o anume ordine, ca un dans straniu, de abia atunci cel care serveste se intreapta inspre cel care urmeaza a fi servit, parca de abia atunci luand contact cu factorul extern. (intotdeauna am fost fascinata de oamenii care fac anumite activitati, cu un anume soi de concentrare lipsita de afectare sau blazarea omului care stie ca face aceea activitate de mult timp si mult mai bine decat cei care-l privesc.este un moment care-mi da senzatia de glimpse inside someone`s inner self.nu atat de oamenii in sine ci acel moment in care ei fac acel lucru e cel care ma fascineaza.chiar daca este vorba de rularea unei tigari, pregatirea unui ceai, aranjatul unui papion, pregatirea unei farfurii pentru prezentare, etc. este o clipa in care cel care face lucrul respectiv nu mai este constient de ce-i in jurul lui.este doar el si acel lucru. Este momentul in care parca nu mai exista nici o masca, nici un filtru, e ca si cum s-ar deschide o usa si tu ai putea sa arunci o privire prin crapatura, la ceva ce altfel nu ai avea acces. detasarea de lumea exterioara si intoarcerea in interior din acel moment a persoanei respective, pentru mine este fascinanta.)

a trecut ceva vreme de cand nu am mai avut "o dimineata de duminica" sau "pusha-time" (cum denumesc Luci si Bogdan momentele pe care eu le petrec cu mine)

simt ca usor usor pierd parti din mine pe care nu apuc sa le simt atat cat trebuie, ca si cum as trece prea repede peste paginile unei carti, fiind prea grabita ca sa ajung la final si sa vad deznodamantul ca sa ma mai opresc la fiecare pagina si sa las fiecare cuvand si fraza sa ma patrunda in parte.

parca ceaiul, cu intregul lui ritual de duminica dimineata, reusea sa ma incetineasca un pic din goana asta nebuna pentru cateva momente

Primavara imi simt sufletul mugur de fluier

am pornit cu roua`n picioare si m-am intors intr-un Bucuresti aproape inflorit. am pierdut momentul inmuguririi pe care-l asteptam de o iarna-ntreaga. m-am intors intr-o explozie de boboci care mi-au prins sufletul nepregatit.

sufletul meu inmugureste in fiecare primavara alaturi de fiecare copac. isi desface usor usor capacelele protectoare si foarte incet isi arata verdele crud al unui alt inceput. creste alaturi de fiecare frunza si in fiecare dimineata mangaie fiecare crenguta si fiecare boboc intalnit in cale.

atunci cand ajunge in preasma unui copac de magnolie, sufletul meu pur si simplu explodeaza in mii de bucatii si culori. freamata pe margini si se deschide ca sa imbratiseze minunatia. se umfla incat nu mai are loc in invelisul trupului meu si il simt cum incepe sa iasa prin ochii, prin gura, prin nari intinzandu-se spre atingere.

urmeaza apoi momentul de tandrete in care sufletul meu se strecoara printre mugurii de magnolie, se inveleste in petalele intredeschise, le saruta pe fiecare in parte, mangaindu-le cu obrajii. pentru ca nimic nu este mai minunat sufletului meu, primavara, decat un copac de magnolie.

mi-as dori ca undeva in lume, intr-o gradina, sa existe un copac de magnolie care sa fie al meu. care sa fi fost imblanzit de mine asa cum vulpea isi dorea sa fie imblanzita de Micul Print, care sa-mi recunoasca sufletul si care sa-i simta freamatul ca fiind al inimii lui. care sa-mi fi imblanzit sufletul asa cum numai un copac de magnolie o poate face si mai ales un copac de magnolie care sa fie al meu.

as vrea sa vina cineva si sa-mi spuna : ai la mine in gradina un copac de magnolie.te asteapta in fiecare primavara, il vad cum se uita dupa tine si cum te cauta printre sufletele pe care le vede zilnic.mai treci pe la el.

sufletul meu s-ar culca alaturi de trupul lui, s-ar intinde atat de mult inca sa-l poata cuprinde cu totul, sa-l acopere si sa-l protejeze ca si cum ar fi sufletul sufletului meu.

atunci cand vad cate un copac de magnolie inflorit stiu ca printre crengi sunt prinse si bucati din sufletul meu care infloresc alaturi de el