Primavara imi simt sufletul mugur de fluier

am pornit cu roua`n picioare si m-am intors intr-un Bucuresti aproape inflorit. am pierdut momentul inmuguririi pe care-l asteptam de o iarna-ntreaga. m-am intors intr-o explozie de boboci care mi-au prins sufletul nepregatit.

sufletul meu inmugureste in fiecare primavara alaturi de fiecare copac. isi desface usor usor capacelele protectoare si foarte incet isi arata verdele crud al unui alt inceput. creste alaturi de fiecare frunza si in fiecare dimineata mangaie fiecare crenguta si fiecare boboc intalnit in cale.

atunci cand ajunge in preasma unui copac de magnolie, sufletul meu pur si simplu explodeaza in mii de bucatii si culori. freamata pe margini si se deschide ca sa imbratiseze minunatia. se umfla incat nu mai are loc in invelisul trupului meu si il simt cum incepe sa iasa prin ochii, prin gura, prin nari intinzandu-se spre atingere.

urmeaza apoi momentul de tandrete in care sufletul meu se strecoara printre mugurii de magnolie, se inveleste in petalele intredeschise, le saruta pe fiecare in parte, mangaindu-le cu obrajii. pentru ca nimic nu este mai minunat sufletului meu, primavara, decat un copac de magnolie.

mi-as dori ca undeva in lume, intr-o gradina, sa existe un copac de magnolie care sa fie al meu. care sa fi fost imblanzit de mine asa cum vulpea isi dorea sa fie imblanzita de Micul Print, care sa-mi recunoasca sufletul si care sa-i simta freamatul ca fiind al inimii lui. care sa-mi fi imblanzit sufletul asa cum numai un copac de magnolie o poate face si mai ales un copac de magnolie care sa fie al meu.

as vrea sa vina cineva si sa-mi spuna : ai la mine in gradina un copac de magnolie.te asteapta in fiecare primavara, il vad cum se uita dupa tine si cum te cauta printre sufletele pe care le vede zilnic.mai treci pe la el.

sufletul meu s-ar culca alaturi de trupul lui, s-ar intinde atat de mult inca sa-l poata cuprinde cu totul, sa-l acopere si sa-l protejeze ca si cum ar fi sufletul sufletului meu.

atunci cand vad cate un copac de magnolie inflorit stiu ca printre crengi sunt prinse si bucati din sufletul meu care infloresc alaturi de el

Acum cativa ani am primit de la un prieten scriptul de la Monoloagele Vaginului a lui Eve Ensler impreuna cu intrebarea : “Vaginul tau ce ar purta?!” am raspuns atunci: “Matase.ar purta matasea cea mai fina, din genul celei din care poti strange intr-un pumn si 10 m.o matase de o culoare alb laptoasa, albul care iti lasa senzatia de mangaiere”

mi-am adus aminte de raspunsul asta ascultand una din ultimele melodii ale Adei Milea - Astenie, cea pe care o canta cu Silent Strike, versuri adaptate dupa una din poeziile lui Emil Brumaru - “azi sunt ca o matase, doar sufletul imi luneca prin casa”

si am realizat ca ma simt straina de vaginul meu de ceva vreme..nu (mai) stiu ce ar purta, nu (mai) stiu ce ar dori, nu (mai) simt ce ar vrea el sa simt eu.undeva comunicarea s-a oprit. il hranesc gandindu-ma ca ceea ce ar simti e foame.ca semnalele pe care le simt, freamatul din partea de jos a stomacului, aceea contractare interna a peretilor si pulsatia din interiorul lui inseamna pofta, foame, dorinta.si il simt flamand, grabit sa apuce si sa inghita, febril, tremurator, fierbinte.si apoi...apoi totul se opreste.e ca si cum totul se scindeaza.simt corpul de langa mine, de peste mine, si ma bucur de senzatia de apasare, de caldura straina, de gustul si mirosul pielii, de textura unui deget strain pe limba mea, de aerul cald suflat pe piele.si apoi..vaginul meu nu e flamand.el nu simte nici foame nici dorinta.simte ca si cum as incerca sa-l hranesc dupa ce a luat o masa copioasa iar eu as tot incerca sa-i bag pe gat, in continuare, lucruri de care mie imi este pofta.ca si cum ar ajunge sa i se intoarca pe gat tot.

ajung sa fiu rupta intre ceea ce simt cu tot corpul si ceea ce simte el.el, vaginul.si placerea, placerea care inainte era totala, care ma nimicea la final prin conectivitatea puternica, a fluxului continuu dintre minte, corp, vagin, toti stimulii care nu functionau decat ca unul, senzatia aia este pur si simplu rupta de la jumatate.ca si cum as ajunge exact in punctul in care mi-ar putea astampara setea groaznica si aceea ultima gura de apa care ar putea sa faca acest lucru nu exista.

azi vaginul meu nu mai poarta matase, doar sufletul imi luneca prin casa..