tot despre zambete, de Craciun

am primit un sms de Craciun care mi-a lasat un zambet larg pe fata si o senzatie calda inauntru: (poate si pentru ca este primul sms "personalizat" primit de Craciunul asta, adica nu de genul "fie ca lumina.."; "cei trei pastori..." etc, poate si pentru ca a atins o "coarda" interioara)

"Craciun Fericit Pusa!Sper ca mosul te-a gasit cu zambetul tau caracteristic pe fata."..

de multe ori m-am gandit : oare cati din oamenii astia, dintre cei care m-au cunoscut in ultimii 5-7 ani, ar banui sau ar crede ca eu nu am stiut sa zambesc pana pe la 20 de ani?Sau sa rad?Un zambet si un ras natural, normal, nu unul "comandat", unul aparut ca o reactie spontana si nu ca o actiune controlata a creierului.inca-mi mai aduc aminte de momentele in care aparea o faza amuzanta sau mi se spunea ceva si imi dadeam seama ca "acum ar trebui sa rad sau macar sa trag un zambet." iar eu nu stiam cum naiba s-o fac!da, stiu, suna atat de aiurea si de ciudat - cum adica sa nu stii sa zambesti?!asta vine foarte natural.ei bine, nu!chiar daca poate parea greu de crezut, creierul trebuie invatat chiar si lucrul asta.asa cum trebuie invatat starea de bine, sau starea de relaxare sau starea de veselie, toate starile astea care te aduc in situatia de a zambi sau de a rade.pentru cineva care nu le-a stiut, nu le-a avut, zambetul si rasul nu prea apar asa, ca reactii spontane, naturale.si ajungi sa le comanzi, sa le controlezi, ca un papusar cu marioneta lui.nu rade papusarul, rade marioneta.sau ajungi sa nu razi, sa nu zambesti.

dar acum..?!acum sunt unul dintre oamenii care rade cel mai mult si cel mai tare, sau asa cum a spus o data un prieten "intai apare rasul si apoi apare Pusa!" sau, asa cum spune sms-ul, am un zambet al meu, caracteristic.acum zambesc mai mult decat stau incruntata, rad mai mult decat vorbesc si asta pentru ca am invatat si m-am invatat ca pot rade de orice si orice situatie, in primul rand de mine si de temerile mele sau de ridicolul situatiilor in care ajung cateodata.si am invatat ca zambetul meu poate creea zambete pe fetele oamenilor.

asa ca lume, ITI ZAMBESC!cu zambetul meu caracteristic! :-)

- "sunt curioasa cum e zambetul ala caracteristic :-P "

- "cred ca cel de pe fata ta acum!"

(si asa era, zambeam in timp ce citeam sms-ul)

si pac, un zambet!

azi la magazinul cu de toate din coltul pietii :
ma opresc si incep sa ma uit prin vitrina.localizez rosiile decojite in suc propriu si incerc sa ma hotarasc intre cele 2 sortimente.asta este un moment care, daca ma prinde intr-una din starile alea in care mintea mea calatoreste prin alte universuri, poate dura de la 5 pana la 15 minute.dar din`nauntru apare un baiat si atunci ma decid sa-i pasez lui sarcina de a alege care sortiment va fi facut sos in seara asta.ii spun rosii decojite iar la intrebarea lui care sortiment, ii raspund impacata oricare.
ma mut mai intr-o parte, ca sa nu incomodez, mai apoape de tejghea.si aud din-nautru: - buna seara! ma uit usor surprinsa, inauntru, o femeie (30 si ceva) ma saluta zambind.ma uit la ea cum ma priveste zambind si ma intreba : - ce mai faceti? ca si cum eu as fi clientul care vine repetat sa cumpere de acolo, cu care impartaseste pareri despre vreme, retete sau cel putin despre preturi si toate scumpirile din ultima vreme.imi caut din ce in ce mai confuza prin memorie si nu gasesc nici o farama de amintire care sa-mi spuna ca am mai vazut-o vreodata pe femeia care sta in fata mea si se uita la mine cu ochii deschisi si fata zambitoare.si totusi ea sta in fata mea si imi zambeste.si atunci incep si eu sa ii zambesc si ii spun - buna seara.imi simt si "buna seara" si zambetul usor sfioase, ca si cum as fi fost surprinsa fara ele la prima vedere.
- asa!imi place sa zambiti! adauga ea incantata, zambindu-mi si mai larg
am plecat de acolo cu un mix de sentimente - de amuzament, de surprindere, de incantare, de veselie si cu un zambet care nu m-a parasit pana acasa.ba, ca sa fiu sincera, zambesc si acum cand scriu si imi aduc aminte intamplarea.

a fost ca si cum cineva m-ar fi tras de maneca si mi-ar fi zis : hei, unde ti-e zambetul?tu stii ca zambetul tau ii face si pe altii sa zambeasca?ia, scoate-l la plimbare!
si asta venind la 10 minute distanta dupa o discutie cu o doamna draga mie in care ii spuneam cum cuvantul si starea noastra poate atrage energia negativa sau pozitiva.si cum cu un zambet si cu dorinta de a nu mai vedea doar partile rele si negre din tot ce ne inconjoara, putem sa schimbam chiar si starea celor din jur.

de ce nu zambesti niciodata, Momo?

"— De ce nu zâmbeşti niciodată, Momo ?mă întrebă într-o zi, tam-nisam, domnul Ibrahim. A naibii întrebare, ca un pumn sub centură, nu eram pregătit să-i răspund.
— Zâmbetul e o chestie care se potriveşte doar celor cu dare de mână, domnule Ibrahim. Eu n-am mijloace pentru aşa ceva.
El îmi zâmbi, doar ca să mă pună în încurcătură:— Iţi închipui poate că eu sunt un om bogat, Momo ?
— Tejgheaua dumitale e întotdeauna plină cu bani, n-am cunoscut în viaţa mea pe nimeni care să aibă zilnic în fata ochilor atâtea bancnote.
— Bancnotele astea servesc la plata mărfii si a localului. La sfârşitul lunii nu mă aleg cu mare lucru, Momo.Şi iar îmi arse un zâmbet, ca o sfidare.
— Ştii, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiţi.
- De aici se trage greşeala. Află că de fapt zâmbetul e cel care-l face pe om fericit.
.....................................................................................
La ora de gimnastică anunţ candid că mi-am uitat acasă bascheţii. Pac, un zâmbet!— Ii pusesem afară să se usuce, domnule profesor, şi...
Profesorul îmi zâmbeşte blajin şi mă bate pe umăr.
Plutesc de-a binelea. Nimic nu-mi mai rezistă. Domnul Ibrahim mi-a dăruit secretul armei absolute. Mitraliez lumea cu zâmbetele mele cât e ziua de lungă. Nimeni nu se mai uită la mine ca la un gândac.
o negresă înaltă care mă trimisese la plimbare de fiecare dată.— Hei, tu...Pac, un zâmbet!— Urcăm amândoi ?— Ai şaişpe ani ?— De când tot vin pe-aici încă n-ai observat ?Pac, un zâmbet!Urcăm.Şi pe când ne îmbrăcăm mă apuc să-i povestesc cum că sunt ziarist şi scriu o carte despre prostituate...Pac, un zâmbet!...şi că m-ar ajuta mult dacă ar vrea să-mi vorbească niţel despre ea.— Nu zău, şi chiar eşti ziarist, băieţică ? Pac, un zâmbet!— Vreau să spun, student la ziaristică... începe să-mi vorbească. Ii privesc sânii cum palpită uşor când se însufleţeşte. Şi nu-mi vine să cred. O femeie îmi vorbeşte.Mie. O femeie. Ii zâmbesc. Ea-mi vorbeşte.Ii zâmbesc. Ea-mi vorbeşte."

azi

Azi am adunat in ochi intreaga tristete a cerului.

Daca ai veni si m-ai intreba “De ce ai ochii tristi, copile?” ti-as spune “Azi nu sunt ochii mei. Azi am nori in loc de ochi.”Azi vad totul prin nori gri, ochii mei. Griul ochiului meu se rasfrange.ochiul pateaza inima.inima ma face sa simt gri verdele tau.

Daca azi ti-ai scoate verdele copacului din ochiul tau si mi l-ai pune in mana, ca o ofranda, ti-as spune ca-l vad tot gri. mi l-ai pune pe mana si lianele ochiului tau s-ar rasuci in jurul mainii mele gri, inverzind drumul. mi-ai arata mana acoperita de verdele ochiului tau dar eu as vedea-o tot gri. ti-ai lasa ochiul sa urce pe brat, agatand umarul, rasucindu-se in jurul gatului, inverzind ceafa, plonjand in marea de gri, ochiul meu. “ce vezi acum?” “vad copacul verde al ochiului tau crescand in ochiul meu!”

Dar daca azi mi-as fi scos eu norul gri al ochiului meu si ti l-as fi pus in mana, ca o ofranda....?!

ganduri pentru Ilink

Ce bine ca esti ce intamplare ca sunt.. asa a inceput dimineata mea de azi, cu tine in gand :-)

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Ce bine ca esti, ce bine ca sunt!

Draga mea Ilink, cantec colorat al lumii mele, du-mă în sus si izbeste-mi timpla de stele până când lumea mea prelunga si în nesfirsire se face coloana sau altceva!
Fericirea dinlauntrul e mai puternica decât noi, decât oasele noastre, suntem ori amandoua foarte sus ori amandoua foarte jos, amestecandu-ne. Doua cantece atat de diferite si totusi cu atatea versuri impartite la doi.

Undeva in infrigurata, neasemuita noastra lupta de-a oamenii mari am uitat de minunea din noi, de minunea copilului cu zambet de vara care a intins mana gasind perechea mainii lui langa un alt zambet de vara.

Am uitat de clipe infinite in care nu faceam decat să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, de cuvinte maini cu degete calde care ne intrau pe sub invelis mangaind sufletul si soptindu-i “ce minune ca esti !”.

Am uitat ca ne-am gasit cu un nucleu gata format, cald, luminos, la care noi am adaugat invelisuri peste invelisuri, una langa alta, mana uneia pe sufletul celeilalte, nu sufocandu-l si nu inecandu-l. Am uitat ca nu trebuia sa ne impotrivim mareei ci ca trebuia sa o lasam sa treaca prin noi, ca printr-un burete sau printr-o piatra cu o multime de mici gaurele, filtrand rezidurile.

Am uitat ca singurul lucru pe care trebuia sa-l luam in serios eram si dorintele noastre, noi raportate la exterior nu exteriorul raportat la noi. Am inceput sa purtam ochelarii de cal ai lumii si am uitat sa ne mai uitam la noi cu ochii curati. Am folosit filtrele murdare, patate de mizeria exterioara si interiorul ne-a aparut modificat. Vorbind cu ceilalti si despre ceilalti am uitat sa mai vorbim cu noi insine până când lumea noastra prelunga si în nesfirsire s-ar fi facut coloana sau altceva si a aparut gandul, teama, ca am pierdut gesturile, gandurile si pornirile frumoase. ca prea agresate si satule am ajuns si noi sa fim pe drumul transformarii spre urat. am simtit si eu ca si tine ca vorbim vorbe si nu cream sentimente. ca ne vedem pentru ca ochiul s-a obisnuit sa ceara imaginea cunoscuta la o anumita frecventa. Am simtit si eu toate astea pentru ca prin nu stiu ce minune sufletul tau e prieten al sufletului meu. e frate, e sora, e mama si copil. e parte din sufletul meu asa cum eu sunt parte din sufletul tau. Stiu asta pentru ca alaturi de tine si prin tine am invatat ce inseamna sa ai si sa apartii fara egoismul posesiei.am invatat sa ascult si sa accept fara sa judec si fara sa incerc sa schimb dupa forma si asemanarea mea.

Simt cum imi vine sa ma intind si sa ma culcusesc alaturi de tine, lipindu-mi sufletul de sufletul tau ca de o forma de culoare si energie luminoasa.si atunci simt ca daca noi o sa pierim, daca invelisul nostru se va dezintegra, sufletele noastre vor continua sa mearga alaturi, atingandu-se din cand in cand, amestecandu-si culorile în infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Simt ca a trebuit si trebuie sa fie si asa pentru ca trebuie sa ne (re)invatam cu noi si cu noile straturi, invelisuri, pe care fiecare perioada le aduce. pe care inca le mai vedem.Ilink, gandeste-te cat de minunat este ca inca mai vedem culorile din oameni, vedem frumosul, vedem uratul. din noi si din ceilalti. dar cel mai important, din noi! si asta nu trebuie sa ne sperie pentru ca avem putere asupra celor pe care le vedem, pentru ca noi suntem cele care tinem in maini firele.Iar firele ni se supun. Prea multul si prea noul ne pot doar dezorienta pe moment si poate pentru o scurta perioada, ca o mancarea prea grea pentru care stomacul, organismul, consuma un timp mai lung pentru a o digera, a o simila si a o adapta la forma sa. Dar noi avem aceiasi forma si acelasi nucleu. si atunci cand apare din nou teama ca lumea ne-a schimbat, ca ne-a molipsit si modelat dupa forma si culoarea ei gri, ca ne-am pierdut pe noi, cu forma cunoscuta, cu buzunarele sufletului pline de gesturi mici, inimi si zambete, gandeste-te ca inca mai cautam oameni si nu fugim de ei.ca mergem deschise, cu chipurile si straiele noastre la fiecare intalnire si nu cu masti de schimb.gandeste-te ca am renuntat la teama de a fi vazute de tot restul lumii asa cum suntem noi de fapt si asta ne-a dat puterea de a ne infatisa goale si de a spune: “iata!asta sunt!asta este forma si asta e culoarea.tot ce este in plus se desprinde de aici.nu o sa gasesti un alt invelis de alta forma si alta culoare dedesupt.” ca inca mai vedem si mai simtim iubire.ca inca mai simtim copilul dinlauntru.ca atunci cand ne vedem ne mangaiem cu ochii si o simtim mai mult decat daca am face-o cu mainile.ca in orice moment gandul care ne fuge catre cealalta este cald si moale si plin de drag si ca atunci cand ajunge la cealalta isi intalneste geamanul.

Gandeste-te ca nici acum nu putem spune una despre cealalta ca ne cunoastem 100% si asta nu ne sperie si nu ne face sa dam inapoi ci ne face sa ne dorim sa ne descoperim una langa alta si ne bucura fiecare pana noua adaugata si nevazuta pana atunci, fiecare pata de culoare neanalizata.
Gandeste-te cat ne bucura o zi cu soare, cu gand de cafea si lecturi tihnite.o seara de vara cu strazi micute si pietruite cu aroma aspra de struguri. o zi de toamna cu rosu ruginiu si miros de mere.si cat ne bucura gandul de a le petrece impreuna.

Gandeste-te ca oriunde am merge avem un reper in cealalta.ca un fir infinit de lung care ne leaga si care nu ne lasa sa ne pierdem si daca vreodata vreuna dintre noi s-ar ratacii pe sine cealalta ar stii si ganduri si vorbe si sentimente si ar intregii imaginea.

Gandeste-te ca ne avem una pe alta si ca o data cu constientizarea acestui lucru nu vine si sentimentul obligatiei una fata de cealalta.ca tot ce vine din mine inspre tine pleaca direct din suflet, din inima, si nu trecut prin filtru “trebuie”.

Ca stim ca suntem “acolo” una pentru cealalta in orice moment si numai gandul ne face bine. Gandeste-te ca am crescut impreuna si am crescut frumos, ca tampla e curata si gandul luminos, ca privirea e clara si nu incarcata de vinovatie, ca atunci cand suntem in preajma frumosului inima ni se deschide atat de tare si sufletul e atat de inmarmurit incat ne dau lacrimi.

Gandeste-te ca inima inca ni se mai strange si simtim durerea chiar daca nu este a noastra.

Gandeste-te ca putem sa ne uitam una in ochii celeilalte fara nimic ascuns in privire. Ca privim oamenii in ochi si nu ne ascundem privirea.

Gandeste-te, draga mea, ce minune ca esti si ce minune ca sunt!

de gri (continuare)

azi i-am aratat sirul de copacei rosii care stau in fata copacilor verzi. i-am aratat cum crengile celor din spate se apleaca peste cei mici si cum frunzele verzi se impletesc cu cele rosii, amestecandu-se, creand combinatii de culori nebune. cum soarele capata nuanta de portocaliu-roz-ciclam si cum cerul pare traversat de turme de oi pitice si pufoase.

ea mi-a povestit cum inventa masini de sinucis.

de gri

Aseara am plecat spre casa cu o colega.avusesem chiar o zi chinuitoare si nu reusisem sa-mi dau seama daca vreau sa plec singura spre casa sau nu.
E genul care probabil ca intra in top 5 office freaks al majoritatii colegilor.probabil pentru ca nu vorbeste aproape niciodata cu nimeni.si pentru ca machiajul si imbracamintea ei se axeaza pe culori inchise.i se si spune morticia, din ce am auzit.o tipa inteligenta de altfel, cu un umor fin si ironic, atenta la detalii, la oamenii din jur.dar o persoana care se tine la distanta de tot ce inseamna "viata din birou".sau cel putin asa pare...

Imi aduc aminte fata socata-consternata a colegilor in momentul in care le-am spus ca s-a oferit sa ma duca cu masina si ca tot drumul a vorbit si a glumit.era ca si cum le-as fi spus ca totusi mutul poate sa vorbeasca.

intr-un fel, nu stiu cum, s-a “lipit” de mine.a venit pur si simplu spre mine, intr-o zi, luandu-ma total pe nepregatite.a venit cu ganduri si situatii ipotetice.cu povesti si metafore.

Ieri am plecat din nou cu ea.aproape jumatate de drum a vorbit la telefon ceea ce intr-un fel m-a bucurat, lasandu-mi mie timp si spatiu sa nu ma gandesc la nimic si pur si simplu sa ma uit pe geam.la frunze, trotuare umede, culori pe jos, lumini.. puteam sa las gandurile sa planeze peste si printre toate fara sa fie nevoie sa se “aseze” pe ceva.

A terminat conversatia si m-a privit cum ma uitam pe geam.

“imi place toamna.toamna si iarna sunt anotimpurile mele preferate”
“serios?” (toamna mi se parea oarecum normal, imi place si mie toamna cu nebunia de culori in continua schimbare, cu mirosurile ei de umed si pamant, de ceata si fum, cu nuantele de verde amestecat cu rosu.dar nu intelegeam de ce si iarna.nu intelegeam asocierea.si toamna si iarna..?! doua anotimpuri reci?!de obicei preferintele tuturor se leaga de doua anotimpuri care se completeaza unele pe altele, unul mai cald si unul mai rece.toamna si iarna?!)

“serios?”
“da, sunt singurele anotimpuri care nu-mi forteaza sufletul sa se deschida la frumusetea din jur.decorul exterior este la fel ca sufletul meu.si el poate sa stea in continuare inchis.stii ce inseamna vara pentru un om al carui suflet e mort, vested?vara cu caldura si soarele ei?!sau primavara cu verdele si florile ei?!toamna tarzie si iarna sunt triste si fara viata adevarata in ele, asa cum este si sufletul meu, vested, si, astfel, rezoneaza.pe cand primavara tarzie, vara si toamna timpurie sunt atat de frumoase, de pline de viata, de speranta, incat sufletul meu plange fara incetare ca nu poate fi la fel.din acest motiv zbuciumul sufletesc este infinit mai mare"

am inghetat pe scaun.stiam.stiam ce inseamna.si mai stiam si ce trebuie sa fie in sufletul unui om ale carui anotimpuri "preferate" sunt toamna si iarna doar pentru ca sunt singurele in care el poate sa stea amortit, inghetat. singurele in care parca totul nu mai doare atat de tare.

Stau pierduta in soare.ma simt suprapusa peste lume asta, ca si cum ai suprapune o imagine din alt film peste un altul. vin cu timpul, cu miscarile, culorile si sunetul meu peste un alt film in plina derulare.Totul pare sa se miste repede, mai repede, pe alta viteza decat a mea si asta-mi da o senzatia ciudata. ciudata dar nu neplacuta. ca si cum de abia m-am trezit din somn si ma uit cu ochii usor adormiti spre lume si sunt inca in acele secunde in care ritmul meu este incetinit si inca nu s-a putut corela, conecta la ritmul general. ca si cum ai sta pe marginea unei piste de maraton, ii vezi pe toti miscandu-se si trecand pe langa tine intr-un ritm unitar care nu este acelasi cu al tau si tu stii ca in momentul in care o sa intri in spatiul lor, ritmul lor o sa devina al tau, te vei misca cu aceiasi viteza, prins de tumult, vei avea acelasi orizont in fata ochilor. Dar acum inca sunt pe ritmul meu, in filmul meu, cu muzica mea pe fundal..

Eu si Cohen. l-am purtat zilele astea peste tot cu mine. mi-am incetit ritmul pentru a-l putea pastra mai mult, cu gandurile si vorbele lui in filmul meu. in plin soare, in mijlocul unei izbucniri umane de miscare, zgomot si culoare, eu, piesa nemiscata, mi-am incetinit ritmul pana la 0, creand un alt spatiu in timp, unde totul se misca la un alt ritm decat al lumii inconjuratoare. eu si cohen. un cohen fortat sa ramana mai mult intr-un univers caruia nu-i apartine. ca si cum ai fi la o intalnire si ai sti la ca ora 7 iubitul o sa plece. usor, pe ascuns, impingi cu degetul acele secundarului in sens opus, creand un timp, un spatiu, doar pentru voi, in care sa-l mai ti, sa-l mai pastrezi.. timpul incepe sa se miste altfel pentru voi, totul se deruleaza in alt ritm si totul se schimba in universul vostru : sunetele, miscarile, culorile. stii insa ca in momentul in care vei ridica degetul de pe acele ceasului, ritmul vostru, universul momentului vostru din timp, va fi inghitit, preluat de ritmul general. lasand doar amintirea momentului cu un alt timp, al lui.

eu si cohen.ca si cum ar fi un eu al meu alaturi de cohen, asa cum un eu al lui este alaturi de mine.

"..trupul meu nu lasa urme pe-al tau, acum sau vreodata.."

(..gandurile tale lasa urme printre gandurile mele..)

am ezitat inainte sa ma apropii mai mult.am ezitat daca sa ii intind mana sa mergem la plimbare. imi placea si imi parea indeajuns imaginea, bucatica cunoscuta, sigura. (am observat ca am tendinta, atunci cand ceva imi place foarte mult, sa nu las nimic sa afecteze acel lucru, aceea parere, aceea imagine.) gandul ca Cohen - scriitorul nu s-ar putea ridica la valoarea lui Cohen - cantaretul/compozitorul a blocat orice tentativa si informatie care ar fi putut sa ajunga si sa atinga imaginea, gandul, parerea.

(ii multumesc baiatului cu privirea albastra-aurie care a intins mana si a sters gandul)

azi de dimineata, in drum spre birou, m-am intalnit cu ceea ce ar putea fi denumit un "cuplu clasic": un domn in varsta si catelul lui.imaginea imi este foarte cunoscuta : domnul in varsta cu fata alb rozalie, cu urme de par pe cap, cu o privire albastra, aproape transparenta si usor pierduta, cu miscari incete si intepenite, usor sacadate ca ale unei marionete cu mecanismul prost uns.catelul e la fel de batran ca domnul.se misca incet si tarsait.poarta o hainuta tricotata (eterna hainuta tricotata) intr-un amestec de culori care nu lasa nici o umbra de indoiala ca a fost facuta din fire, bucati, adunate din alte parti, straine unele de altele pana la aceasta imbinare.
ridica din cand in cand capul si ochii obositi catre domn care ii vorbeste usor si incurajator.
se pare ca le-am zambit (mi se intampla in ultima vreme sa le zambesc oamenilor fara sa-mi dau seama, de fapt zambind gandurilor mele).
zambeam imaginii, tabloului care mie mi se parea de o gingasie teribila.domnul a crezut ca ma amuz si cu un zambet usor jenat mi-a spus : "eh, cu copilul la plimbare.."
zambeam, gandindu-ma ca pentru fiecare dintre cei doi celalalt e copilul care este scos la plimbare.

am ajuns la concluzia ca de vina esti numai TU! TOTul se distorsioneaza, devine exagerat in preajma ta.si cum as putea eu sa ma abat de la regula din moment ce eu sunt TOT?!

Azi am inceput sa simt toamna.am inceput sa o simt inainte ca ea sa aiba de gand sa apara.dar tot inlauntrul meu e pregatit si anticipeaza. si-a asternut ganduri galben-aurii pe la margini, captusind laturile care vor fi cel mai expuse gandurilor reci de iarna, a presarat pe mijloc gandurile verzui-rosiatice care or sa mai stea sa se parguiasca la soarele gandurilor de vara si acum zambeste cu obrajii pufosi de praful gutuilor adulmecate si cu ochi de nuci verzi

de peste zi

stau in fata cu niste documente pe care ar trebui sa le citesc pentru a putea face cerintele.credite, conditii, proiect, clauze, periodicitate, etc, etc, etc... dupa un timp literele incep sa se transforme in siruri negre, caractere straine pe care creierul se pare ca refuza sa le mai descifreze.mi se intampla din ce in ce mai des lucrul acesta.de la un anumit moment creierul parca refuza sa mai proceseze informatii (sau genul acesta de informatii) si pasa butonul de switch off.astazi o colega mi-a zis ca nu mai suporta stilul asta de munca, robotizarea, oamenii, si ca isi va da demisia.in creier a aparut intrebarea : eu mai suport..?.. ma uit in dreapta, piatra de pe birou, luata de la 2 Mai wkd-ul asta.probabil ultimul wkd la 2 mai pe anul asta.imi aduce aminte de marea rece, de senzatia dureroasa de rece din timpul inotului, de degetele pe care parca le simteam doar ptr ca ma dureau si de senzatia de spatiu, de liber, de contopire.dorinta de a inota mai mult, mai departe, mai in larg.acolo creierul nu parea sa faca switch off…
nisip pe pielea goala.nisip lipit de pielea goala.nisip calatorind clandestin pe pielea mea, de pe o plaja pana in bucuresti, intr-o baie, intr-un dormitor, intr-o cladire plina de birouri, printre oameni in costume, pe costume, prin birouri, prin parcare, in alta baie, in alt dormitor…