mi-am stricat ceaiul... prima dimineata dupa mult timp in care temperatura de afara ma indeamna spre un ceai. o dimineata ploioasa cu verde inchis si adieri umede. o dimineata perfecta pentru ceaiul verde cu iasomie, perlele dragonului (“Ceaiul Maestrilor” :-) ). si l-am stricat. l-am lasat peste cele 3 minute necesare (timpul perfect!)  si din perfectul gust, aromat de atingerea iasomei, a ramas doar tenta metalica a ceaiului verde, cea pe care o simt cum se aseaza sub limba, de-o parte si de alta. nu a mai ramas decat sa-l arunc simtind mirosul de iasomie in timp ce se scurgea in chiuveta.

m-a gandesc la relatii.cum de multe ori uiti, nu dai atentie si treci peste “timpul perfect” al unei relatii. si te trezesti cand ai dat de gustul amar, metalic. gustul care-ti invadeaza gura, mintea, tot. gust care face ca aroma zilelor (pe)trecute sa devina doar o amintire care usor usor se intreapta spre gura de scurgere.

Iti mai ramane un pic in nari aroma de iasomie, ca o parere sau ca un zambet sters.

In ultima vreme citesc mult.din ce in ce mai mult.citesc cu o foame care si-ar gasi echivalent doar in foamea unui naufragiat pe o insula care este salvat dupa un an de mancat iarba si frunze si este pus in fata unei mese imense, plina cu tot ce si-ar putea dori.citesc cu aceasi foame si asiduitate cu care el ar continua sa manace, de teama parca ca toate astea ar putea disparea.

Citesc Jurnalul fericirii a lui Steindhardt la birou, atunci cand am cateva minute intre mailuri si discutii,  citesc o alta carte in pauza de masa – Harta Sferica a lui Perez-Reverte, acasa, inainte de culcare, citesc Saramago – acum Intermitentele Mortii, care ii urmeaza lui Cain, cu mine in geanta port cartea unei scriitoare turcesti Elif Shafak – Ask (sau asa cum a fost ea tradusa la noi – Cele 40 de legi ale iubirii) din care citesc atunci cand prind cateva minute de nemiscare pe drum.

Citesc si totusi as mai citi si Istanbulul  lui Pamuk daca as mai avea unde sa o strecor.

Ma emotioneaza pana la lacrimi marturisirile lui Steindhardt, lucru care face destul de dificila lectura Jurnalului de fata cu colegii.imi maschez ochii usor aburiti prin simularea cascatului. ma “jeneaza” un pic declamarile lui religioase, ca atunci cand te afli langa un om care traieste acelasi moment cu tine dar el il traieste la o dubla intensitate si tu pur si simplu nu-l intelegi total si te jeneaza usor accesul lui de efuziune.

Si apoi Saramago, exact la opusul lui Steindhardt ca declaratie religioasa..In timp ce citeam Cain ma gandeam ca este o carte care poate fi vazuta ca blasfemitoare de catre oricine crede in Dumnezeu, de la primul rand si pana la sfarsit.Nici macar nu poti spune ca este ateu, nu neaga nici o clipa existenta lui Dumnezeu, ba din contra, ii atesta existenta invinuindu-l de absolut toate nenorocirile intamplate (moartea lui Abel, necazurile lui Iov, schimba deznodamandul potopului lui Noe).Dumnezeu este egoist, limitat ca viziune, suferind de un egocentrism atroce.si totusi seara ii zambesc lui Saramago, bland si cald, si parca cu o usoara ingaduinta si duiosie, ca unui copil care inca nu stie.simt insa ca am invatat sa respect si sa accept parerile oamenilor, chiar daca sunt opuse alor mele, atata timp cat opinile respective nu vin din prostie ci sunt logice si fac parte din viata lor, tin de modul lor de a gandi si a simti lucruri. Cum as putea sa fac altfel? Ar fi ca si cum as incerca sa-mi impun propria vointa si credinta, dobandinta prin experiente proprii, unor oameni care au trait si au experimentat alt gen de trairi care i-au condus spre alte pareri.

Si ma pregatesc de Rumi si de dragostea lui pentru viata si pentru iubire.