azi

Azi am adunat in ochi intreaga tristete a cerului.

Daca ai veni si m-ai intreba “De ce ai ochii tristi, copile?” ti-as spune “Azi nu sunt ochii mei. Azi am nori in loc de ochi.”Azi vad totul prin nori gri, ochii mei. Griul ochiului meu se rasfrange.ochiul pateaza inima.inima ma face sa simt gri verdele tau.

Daca azi ti-ai scoate verdele copacului din ochiul tau si mi l-ai pune in mana, ca o ofranda, ti-as spune ca-l vad tot gri. mi l-ai pune pe mana si lianele ochiului tau s-ar rasuci in jurul mainii mele gri, inverzind drumul. mi-ai arata mana acoperita de verdele ochiului tau dar eu as vedea-o tot gri. ti-ai lasa ochiul sa urce pe brat, agatand umarul, rasucindu-se in jurul gatului, inverzind ceafa, plonjand in marea de gri, ochiul meu. “ce vezi acum?” “vad copacul verde al ochiului tau crescand in ochiul meu!”

Dar daca azi mi-as fi scos eu norul gri al ochiului meu si ti l-as fi pus in mana, ca o ofranda....?!

ganduri pentru Ilink

Ce bine ca esti ce intamplare ca sunt.. asa a inceput dimineata mea de azi, cu tine in gand :-)

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Ce bine ca esti, ce bine ca sunt!

Draga mea Ilink, cantec colorat al lumii mele, du-mă în sus si izbeste-mi timpla de stele până când lumea mea prelunga si în nesfirsire se face coloana sau altceva!
Fericirea dinlauntrul e mai puternica decât noi, decât oasele noastre, suntem ori amandoua foarte sus ori amandoua foarte jos, amestecandu-ne. Doua cantece atat de diferite si totusi cu atatea versuri impartite la doi.

Undeva in infrigurata, neasemuita noastra lupta de-a oamenii mari am uitat de minunea din noi, de minunea copilului cu zambet de vara care a intins mana gasind perechea mainii lui langa un alt zambet de vara.

Am uitat de clipe infinite in care nu faceam decat să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, de cuvinte maini cu degete calde care ne intrau pe sub invelis mangaind sufletul si soptindu-i “ce minune ca esti !”.

Am uitat ca ne-am gasit cu un nucleu gata format, cald, luminos, la care noi am adaugat invelisuri peste invelisuri, una langa alta, mana uneia pe sufletul celeilalte, nu sufocandu-l si nu inecandu-l. Am uitat ca nu trebuia sa ne impotrivim mareei ci ca trebuia sa o lasam sa treaca prin noi, ca printr-un burete sau printr-o piatra cu o multime de mici gaurele, filtrand rezidurile.

Am uitat ca singurul lucru pe care trebuia sa-l luam in serios eram si dorintele noastre, noi raportate la exterior nu exteriorul raportat la noi. Am inceput sa purtam ochelarii de cal ai lumii si am uitat sa ne mai uitam la noi cu ochii curati. Am folosit filtrele murdare, patate de mizeria exterioara si interiorul ne-a aparut modificat. Vorbind cu ceilalti si despre ceilalti am uitat sa mai vorbim cu noi insine până când lumea noastra prelunga si în nesfirsire s-ar fi facut coloana sau altceva si a aparut gandul, teama, ca am pierdut gesturile, gandurile si pornirile frumoase. ca prea agresate si satule am ajuns si noi sa fim pe drumul transformarii spre urat. am simtit si eu ca si tine ca vorbim vorbe si nu cream sentimente. ca ne vedem pentru ca ochiul s-a obisnuit sa ceara imaginea cunoscuta la o anumita frecventa. Am simtit si eu toate astea pentru ca prin nu stiu ce minune sufletul tau e prieten al sufletului meu. e frate, e sora, e mama si copil. e parte din sufletul meu asa cum eu sunt parte din sufletul tau. Stiu asta pentru ca alaturi de tine si prin tine am invatat ce inseamna sa ai si sa apartii fara egoismul posesiei.am invatat sa ascult si sa accept fara sa judec si fara sa incerc sa schimb dupa forma si asemanarea mea.

Simt cum imi vine sa ma intind si sa ma culcusesc alaturi de tine, lipindu-mi sufletul de sufletul tau ca de o forma de culoare si energie luminoasa.si atunci simt ca daca noi o sa pierim, daca invelisul nostru se va dezintegra, sufletele noastre vor continua sa mearga alaturi, atingandu-se din cand in cand, amestecandu-si culorile în infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Simt ca a trebuit si trebuie sa fie si asa pentru ca trebuie sa ne (re)invatam cu noi si cu noile straturi, invelisuri, pe care fiecare perioada le aduce. pe care inca le mai vedem.Ilink, gandeste-te cat de minunat este ca inca mai vedem culorile din oameni, vedem frumosul, vedem uratul. din noi si din ceilalti. dar cel mai important, din noi! si asta nu trebuie sa ne sperie pentru ca avem putere asupra celor pe care le vedem, pentru ca noi suntem cele care tinem in maini firele.Iar firele ni se supun. Prea multul si prea noul ne pot doar dezorienta pe moment si poate pentru o scurta perioada, ca o mancarea prea grea pentru care stomacul, organismul, consuma un timp mai lung pentru a o digera, a o simila si a o adapta la forma sa. Dar noi avem aceiasi forma si acelasi nucleu. si atunci cand apare din nou teama ca lumea ne-a schimbat, ca ne-a molipsit si modelat dupa forma si culoarea ei gri, ca ne-am pierdut pe noi, cu forma cunoscuta, cu buzunarele sufletului pline de gesturi mici, inimi si zambete, gandeste-te ca inca mai cautam oameni si nu fugim de ei.ca mergem deschise, cu chipurile si straiele noastre la fiecare intalnire si nu cu masti de schimb.gandeste-te ca am renuntat la teama de a fi vazute de tot restul lumii asa cum suntem noi de fapt si asta ne-a dat puterea de a ne infatisa goale si de a spune: “iata!asta sunt!asta este forma si asta e culoarea.tot ce este in plus se desprinde de aici.nu o sa gasesti un alt invelis de alta forma si alta culoare dedesupt.” ca inca mai vedem si mai simtim iubire.ca inca mai simtim copilul dinlauntru.ca atunci cand ne vedem ne mangaiem cu ochii si o simtim mai mult decat daca am face-o cu mainile.ca in orice moment gandul care ne fuge catre cealalta este cald si moale si plin de drag si ca atunci cand ajunge la cealalta isi intalneste geamanul.

Gandeste-te ca nici acum nu putem spune una despre cealalta ca ne cunoastem 100% si asta nu ne sperie si nu ne face sa dam inapoi ci ne face sa ne dorim sa ne descoperim una langa alta si ne bucura fiecare pana noua adaugata si nevazuta pana atunci, fiecare pata de culoare neanalizata.
Gandeste-te cat ne bucura o zi cu soare, cu gand de cafea si lecturi tihnite.o seara de vara cu strazi micute si pietruite cu aroma aspra de struguri. o zi de toamna cu rosu ruginiu si miros de mere.si cat ne bucura gandul de a le petrece impreuna.

Gandeste-te ca oriunde am merge avem un reper in cealalta.ca un fir infinit de lung care ne leaga si care nu ne lasa sa ne pierdem si daca vreodata vreuna dintre noi s-ar ratacii pe sine cealalta ar stii si ganduri si vorbe si sentimente si ar intregii imaginea.

Gandeste-te ca ne avem una pe alta si ca o data cu constientizarea acestui lucru nu vine si sentimentul obligatiei una fata de cealalta.ca tot ce vine din mine inspre tine pleaca direct din suflet, din inima, si nu trecut prin filtru “trebuie”.

Ca stim ca suntem “acolo” una pentru cealalta in orice moment si numai gandul ne face bine. Gandeste-te ca am crescut impreuna si am crescut frumos, ca tampla e curata si gandul luminos, ca privirea e clara si nu incarcata de vinovatie, ca atunci cand suntem in preajma frumosului inima ni se deschide atat de tare si sufletul e atat de inmarmurit incat ne dau lacrimi.

Gandeste-te ca inima inca ni se mai strange si simtim durerea chiar daca nu este a noastra.

Gandeste-te ca putem sa ne uitam una in ochii celeilalte fara nimic ascuns in privire. Ca privim oamenii in ochi si nu ne ascundem privirea.

Gandeste-te, draga mea, ce minune ca esti si ce minune ca sunt!

de gri (continuare)

azi i-am aratat sirul de copacei rosii care stau in fata copacilor verzi. i-am aratat cum crengile celor din spate se apleaca peste cei mici si cum frunzele verzi se impletesc cu cele rosii, amestecandu-se, creand combinatii de culori nebune. cum soarele capata nuanta de portocaliu-roz-ciclam si cum cerul pare traversat de turme de oi pitice si pufoase.

ea mi-a povestit cum inventa masini de sinucis.

de gri

Aseara am plecat spre casa cu o colega.avusesem chiar o zi chinuitoare si nu reusisem sa-mi dau seama daca vreau sa plec singura spre casa sau nu.
E genul care probabil ca intra in top 5 office freaks al majoritatii colegilor.probabil pentru ca nu vorbeste aproape niciodata cu nimeni.si pentru ca machiajul si imbracamintea ei se axeaza pe culori inchise.i se si spune morticia, din ce am auzit.o tipa inteligenta de altfel, cu un umor fin si ironic, atenta la detalii, la oamenii din jur.dar o persoana care se tine la distanta de tot ce inseamna "viata din birou".sau cel putin asa pare...

Imi aduc aminte fata socata-consternata a colegilor in momentul in care le-am spus ca s-a oferit sa ma duca cu masina si ca tot drumul a vorbit si a glumit.era ca si cum le-as fi spus ca totusi mutul poate sa vorbeasca.

intr-un fel, nu stiu cum, s-a “lipit” de mine.a venit pur si simplu spre mine, intr-o zi, luandu-ma total pe nepregatite.a venit cu ganduri si situatii ipotetice.cu povesti si metafore.

Ieri am plecat din nou cu ea.aproape jumatate de drum a vorbit la telefon ceea ce intr-un fel m-a bucurat, lasandu-mi mie timp si spatiu sa nu ma gandesc la nimic si pur si simplu sa ma uit pe geam.la frunze, trotuare umede, culori pe jos, lumini.. puteam sa las gandurile sa planeze peste si printre toate fara sa fie nevoie sa se “aseze” pe ceva.

A terminat conversatia si m-a privit cum ma uitam pe geam.

“imi place toamna.toamna si iarna sunt anotimpurile mele preferate”
“serios?” (toamna mi se parea oarecum normal, imi place si mie toamna cu nebunia de culori in continua schimbare, cu mirosurile ei de umed si pamant, de ceata si fum, cu nuantele de verde amestecat cu rosu.dar nu intelegeam de ce si iarna.nu intelegeam asocierea.si toamna si iarna..?! doua anotimpuri reci?!de obicei preferintele tuturor se leaga de doua anotimpuri care se completeaza unele pe altele, unul mai cald si unul mai rece.toamna si iarna?!)

“serios?”
“da, sunt singurele anotimpuri care nu-mi forteaza sufletul sa se deschida la frumusetea din jur.decorul exterior este la fel ca sufletul meu.si el poate sa stea in continuare inchis.stii ce inseamna vara pentru un om al carui suflet e mort, vested?vara cu caldura si soarele ei?!sau primavara cu verdele si florile ei?!toamna tarzie si iarna sunt triste si fara viata adevarata in ele, asa cum este si sufletul meu, vested, si, astfel, rezoneaza.pe cand primavara tarzie, vara si toamna timpurie sunt atat de frumoase, de pline de viata, de speranta, incat sufletul meu plange fara incetare ca nu poate fi la fel.din acest motiv zbuciumul sufletesc este infinit mai mare"

am inghetat pe scaun.stiam.stiam ce inseamna.si mai stiam si ce trebuie sa fie in sufletul unui om ale carui anotimpuri "preferate" sunt toamna si iarna doar pentru ca sunt singurele in care el poate sa stea amortit, inghetat. singurele in care parca totul nu mai doare atat de tare.

Stau pierduta in soare.ma simt suprapusa peste lume asta, ca si cum ai suprapune o imagine din alt film peste un altul. vin cu timpul, cu miscarile, culorile si sunetul meu peste un alt film in plina derulare.Totul pare sa se miste repede, mai repede, pe alta viteza decat a mea si asta-mi da o senzatia ciudata. ciudata dar nu neplacuta. ca si cum de abia m-am trezit din somn si ma uit cu ochii usor adormiti spre lume si sunt inca in acele secunde in care ritmul meu este incetinit si inca nu s-a putut corela, conecta la ritmul general. ca si cum ai sta pe marginea unei piste de maraton, ii vezi pe toti miscandu-se si trecand pe langa tine intr-un ritm unitar care nu este acelasi cu al tau si tu stii ca in momentul in care o sa intri in spatiul lor, ritmul lor o sa devina al tau, te vei misca cu aceiasi viteza, prins de tumult, vei avea acelasi orizont in fata ochilor. Dar acum inca sunt pe ritmul meu, in filmul meu, cu muzica mea pe fundal..

Eu si Cohen. l-am purtat zilele astea peste tot cu mine. mi-am incetit ritmul pentru a-l putea pastra mai mult, cu gandurile si vorbele lui in filmul meu. in plin soare, in mijlocul unei izbucniri umane de miscare, zgomot si culoare, eu, piesa nemiscata, mi-am incetinit ritmul pana la 0, creand un alt spatiu in timp, unde totul se misca la un alt ritm decat al lumii inconjuratoare. eu si cohen. un cohen fortat sa ramana mai mult intr-un univers caruia nu-i apartine. ca si cum ai fi la o intalnire si ai sti la ca ora 7 iubitul o sa plece. usor, pe ascuns, impingi cu degetul acele secundarului in sens opus, creand un timp, un spatiu, doar pentru voi, in care sa-l mai ti, sa-l mai pastrezi.. timpul incepe sa se miste altfel pentru voi, totul se deruleaza in alt ritm si totul se schimba in universul vostru : sunetele, miscarile, culorile. stii insa ca in momentul in care vei ridica degetul de pe acele ceasului, ritmul vostru, universul momentului vostru din timp, va fi inghitit, preluat de ritmul general. lasand doar amintirea momentului cu un alt timp, al lui.

eu si cohen.ca si cum ar fi un eu al meu alaturi de cohen, asa cum un eu al lui este alaturi de mine.

"..trupul meu nu lasa urme pe-al tau, acum sau vreodata.."

(..gandurile tale lasa urme printre gandurile mele..)

am ezitat inainte sa ma apropii mai mult.am ezitat daca sa ii intind mana sa mergem la plimbare. imi placea si imi parea indeajuns imaginea, bucatica cunoscuta, sigura. (am observat ca am tendinta, atunci cand ceva imi place foarte mult, sa nu las nimic sa afecteze acel lucru, aceea parere, aceea imagine.) gandul ca Cohen - scriitorul nu s-ar putea ridica la valoarea lui Cohen - cantaretul/compozitorul a blocat orice tentativa si informatie care ar fi putut sa ajunga si sa atinga imaginea, gandul, parerea.

(ii multumesc baiatului cu privirea albastra-aurie care a intins mana si a sters gandul)