Ieri, la metrou la Romana, un cersetor micut, batran, aproape invizibil in multimea oamenilor care se grabesc sa urce scarile.asezat parca special pentru a trece neobservat, in picioare pe scari, sprijinit cu spatele de perete.aproape ca te puteai gandi ca s-a oprit pentru o secunda, inainte sa urce si restul treptelor, ca sa se odihneasca.daca n-ar fi fost ochelarii cu lentile negre, bastonul alb, micutul carton tinut in mana tremuranda.nici un sunet, nici o incercare de a retine sau de a atrage atentia multimii care ii trece prin fata.ma opresc dupa 2 pasi facuti.imi este jena.intotdeauna imi este jena si rusine atunci cand..dau. jena pentru ca nu stiu sa dau fara sa-mi fie rusine ca eu am ce sa dau. acum si pentru ca nu stiu daca ar trebui sa-i si spun ce ii dau, avand in vedere ca nu vede.imi este si mai jena la gandul ca as putea face lucrul asta, ca si cum as “striga” darul.ii strecor hartia in mana micuta si uscata si plec cu capul in jos de rusine ca eu pot face asta si el nu.simt durere si tristete.urc scarile de la metrou cu ochii aburiti de lacrimi si cu cartea despre Rumi sub brat. sus, langa chioscul de ziare, pe mine ma asteapta un om drag cu zambet cald.oare pe el cine...