mi-e dor de istanbulul meu.nu de cel al turistilor, nu de cel vazut in poze.de al meu.asa cum l-am vazut si simtit eu.oare se mai canta pe straduta aia mica de sub geamul nostru?chitaristul mai ridica ochii spre fereastra asteptand sa gaseasca o fata prietenoasa acolo?oare a fost dezamagit vazand zile intregi geamul inchis?ceilalti vizitatori vor mai sta pe marginea geamului, cu paharul de vin, cantand impreuna cu el "wish you were here"?..so, so you think you can tell heaven from hell, blue skies from pain.. (de ce oare melodia asta imi aduce lacrimi in ochi de fiecare data?..)

ma doare si ma loveste direct peste fata acest moment de egoism pur.as vrea sa stiu ca ceva s-a schimbat, s-a stricat in ritualul mersului cotidian al lumii, al locului, doar pentru ca eu nu mai sunt acolo!

si ma mai doare ca totul se estompeaza dupa o vreme.oamenii din mintea noastra, culorile, intamplarile, sentimentele, amintirile.mi-as dori sa pot sa inghet momente si sa le pastrez in fiole colorate, intr-o librarie imensa din interiorul mei.si sa pot sa le accesez si sa le retraiesc cu aceiasi intensitate ca la momentul original.

pentru ca sunt convinsa ca peste un timp o sa uit de senzatia pe care mi-o dadea aceea straduta plina de terase, de chitaristul turc, de senzatia de surpriza pe care o aveam cand il auzeam incepand un cantec care imi placea.ca o sa uit senzatia de caldura pe care am avut-o atunci cand i-am vazut surpriza si bucuria ca cineva ii asculta cantecele si il aplauda.ca o sa uit culorile.ca o sa uit sa le mai vad si sa le mai simt.ca o sa uit.