Acum cativa ani am primit de la un prieten scriptul de la Monoloagele Vaginului a lui Eve Ensler impreuna cu intrebarea : “Vaginul tau ce ar purta?!” am raspuns atunci: “Matase.ar purta matasea cea mai fina, din genul celei din care poti strange intr-un pumn si 10 m.o matase de o culoare alb laptoasa, albul care iti lasa senzatia de mangaiere”
mi-am adus aminte de raspunsul asta ascultand una din ultimele melodii ale Adei Milea - Astenie, cea pe care o canta cu Silent Strike, versuri adaptate dupa una din poeziile lui Emil Brumaru - “azi sunt ca o matase, doar sufletul imi luneca prin casa”
si am realizat ca ma simt straina de vaginul meu de ceva vreme..nu (mai) stiu ce ar purta, nu (mai) stiu ce ar dori, nu (mai) simt ce ar vrea el sa simt eu.undeva comunicarea s-a oprit. il hranesc gandindu-ma ca ceea ce ar simti e foame.ca semnalele pe care le simt, freamatul din partea de jos a stomacului, aceea contractare interna a peretilor si pulsatia din interiorul lui inseamna pofta, foame, dorinta.si il simt flamand, grabit sa apuce si sa inghita, febril, tremurator, fierbinte.si apoi...apoi totul se opreste.e ca si cum totul se scindeaza.simt corpul de langa mine, de peste mine, si ma bucur de senzatia de apasare, de caldura straina, de gustul si mirosul pielii, de textura unui deget strain pe limba mea, de aerul cald suflat pe piele.si apoi..vaginul meu nu e flamand.el nu simte nici foame nici dorinta.simte ca si cum as incerca sa-l hranesc dupa ce a luat o masa copioasa iar eu as tot incerca sa-i bag pe gat, in continuare, lucruri de care mie imi este pofta.ca si cum ar ajunge sa i se intoarca pe gat tot.
ajung sa fiu rupta intre ceea ce simt cu tot corpul si ceea ce simte el.el, vaginul.si placerea, placerea care inainte era totala, care ma nimicea la final prin conectivitatea puternica, a fluxului continuu dintre minte, corp, vagin, toti stimulii care nu functionau decat ca unul, senzatia aia este pur si simplu rupta de la jumatate.ca si cum as ajunge exact in punctul in care mi-ar putea astampara setea groaznica si aceea ultima gura de apa care ar putea sa faca acest lucru nu exista.
azi vaginul meu nu mai poarta matase, doar sufletul imi luneca prin casa..
mi-am adus aminte de raspunsul asta ascultand una din ultimele melodii ale Adei Milea - Astenie, cea pe care o canta cu Silent Strike, versuri adaptate dupa una din poeziile lui Emil Brumaru - “azi sunt ca o matase, doar sufletul imi luneca prin casa”
si am realizat ca ma simt straina de vaginul meu de ceva vreme..nu (mai) stiu ce ar purta, nu (mai) stiu ce ar dori, nu (mai) simt ce ar vrea el sa simt eu.undeva comunicarea s-a oprit. il hranesc gandindu-ma ca ceea ce ar simti e foame.ca semnalele pe care le simt, freamatul din partea de jos a stomacului, aceea contractare interna a peretilor si pulsatia din interiorul lui inseamna pofta, foame, dorinta.si il simt flamand, grabit sa apuce si sa inghita, febril, tremurator, fierbinte.si apoi...apoi totul se opreste.e ca si cum totul se scindeaza.simt corpul de langa mine, de peste mine, si ma bucur de senzatia de apasare, de caldura straina, de gustul si mirosul pielii, de textura unui deget strain pe limba mea, de aerul cald suflat pe piele.si apoi..vaginul meu nu e flamand.el nu simte nici foame nici dorinta.simte ca si cum as incerca sa-l hranesc dupa ce a luat o masa copioasa iar eu as tot incerca sa-i bag pe gat, in continuare, lucruri de care mie imi este pofta.ca si cum ar ajunge sa i se intoarca pe gat tot.
ajung sa fiu rupta intre ceea ce simt cu tot corpul si ceea ce simte el.el, vaginul.si placerea, placerea care inainte era totala, care ma nimicea la final prin conectivitatea puternica, a fluxului continuu dintre minte, corp, vagin, toti stimulii care nu functionau decat ca unul, senzatia aia este pur si simplu rupta de la jumatate.ca si cum as ajunge exact in punctul in care mi-ar putea astampara setea groaznica si aceea ultima gura de apa care ar putea sa faca acest lucru nu exista.
azi vaginul meu nu mai poarta matase, doar sufletul imi luneca prin casa..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu