ganduri pentru Ilink

Ce bine ca esti ce intamplare ca sunt.. asa a inceput dimineata mea de azi, cu tine in gand :-)

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Ce bine ca esti, ce bine ca sunt!

Draga mea Ilink, cantec colorat al lumii mele, du-mă în sus si izbeste-mi timpla de stele până când lumea mea prelunga si în nesfirsire se face coloana sau altceva!
Fericirea dinlauntrul e mai puternica decât noi, decât oasele noastre, suntem ori amandoua foarte sus ori amandoua foarte jos, amestecandu-ne. Doua cantece atat de diferite si totusi cu atatea versuri impartite la doi.

Undeva in infrigurata, neasemuita noastra lupta de-a oamenii mari am uitat de minunea din noi, de minunea copilului cu zambet de vara care a intins mana gasind perechea mainii lui langa un alt zambet de vara.

Am uitat de clipe infinite in care nu faceam decat să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, de cuvinte maini cu degete calde care ne intrau pe sub invelis mangaind sufletul si soptindu-i “ce minune ca esti !”.

Am uitat ca ne-am gasit cu un nucleu gata format, cald, luminos, la care noi am adaugat invelisuri peste invelisuri, una langa alta, mana uneia pe sufletul celeilalte, nu sufocandu-l si nu inecandu-l. Am uitat ca nu trebuia sa ne impotrivim mareei ci ca trebuia sa o lasam sa treaca prin noi, ca printr-un burete sau printr-o piatra cu o multime de mici gaurele, filtrand rezidurile.

Am uitat ca singurul lucru pe care trebuia sa-l luam in serios eram si dorintele noastre, noi raportate la exterior nu exteriorul raportat la noi. Am inceput sa purtam ochelarii de cal ai lumii si am uitat sa ne mai uitam la noi cu ochii curati. Am folosit filtrele murdare, patate de mizeria exterioara si interiorul ne-a aparut modificat. Vorbind cu ceilalti si despre ceilalti am uitat sa mai vorbim cu noi insine până când lumea noastra prelunga si în nesfirsire s-ar fi facut coloana sau altceva si a aparut gandul, teama, ca am pierdut gesturile, gandurile si pornirile frumoase. ca prea agresate si satule am ajuns si noi sa fim pe drumul transformarii spre urat. am simtit si eu ca si tine ca vorbim vorbe si nu cream sentimente. ca ne vedem pentru ca ochiul s-a obisnuit sa ceara imaginea cunoscuta la o anumita frecventa. Am simtit si eu toate astea pentru ca prin nu stiu ce minune sufletul tau e prieten al sufletului meu. e frate, e sora, e mama si copil. e parte din sufletul meu asa cum eu sunt parte din sufletul tau. Stiu asta pentru ca alaturi de tine si prin tine am invatat ce inseamna sa ai si sa apartii fara egoismul posesiei.am invatat sa ascult si sa accept fara sa judec si fara sa incerc sa schimb dupa forma si asemanarea mea.

Simt cum imi vine sa ma intind si sa ma culcusesc alaturi de tine, lipindu-mi sufletul de sufletul tau ca de o forma de culoare si energie luminoasa.si atunci simt ca daca noi o sa pierim, daca invelisul nostru se va dezintegra, sufletele noastre vor continua sa mearga alaturi, atingandu-se din cand in cand, amestecandu-si culorile în infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Simt ca a trebuit si trebuie sa fie si asa pentru ca trebuie sa ne (re)invatam cu noi si cu noile straturi, invelisuri, pe care fiecare perioada le aduce. pe care inca le mai vedem.Ilink, gandeste-te cat de minunat este ca inca mai vedem culorile din oameni, vedem frumosul, vedem uratul. din noi si din ceilalti. dar cel mai important, din noi! si asta nu trebuie sa ne sperie pentru ca avem putere asupra celor pe care le vedem, pentru ca noi suntem cele care tinem in maini firele.Iar firele ni se supun. Prea multul si prea noul ne pot doar dezorienta pe moment si poate pentru o scurta perioada, ca o mancarea prea grea pentru care stomacul, organismul, consuma un timp mai lung pentru a o digera, a o simila si a o adapta la forma sa. Dar noi avem aceiasi forma si acelasi nucleu. si atunci cand apare din nou teama ca lumea ne-a schimbat, ca ne-a molipsit si modelat dupa forma si culoarea ei gri, ca ne-am pierdut pe noi, cu forma cunoscuta, cu buzunarele sufletului pline de gesturi mici, inimi si zambete, gandeste-te ca inca mai cautam oameni si nu fugim de ei.ca mergem deschise, cu chipurile si straiele noastre la fiecare intalnire si nu cu masti de schimb.gandeste-te ca am renuntat la teama de a fi vazute de tot restul lumii asa cum suntem noi de fapt si asta ne-a dat puterea de a ne infatisa goale si de a spune: “iata!asta sunt!asta este forma si asta e culoarea.tot ce este in plus se desprinde de aici.nu o sa gasesti un alt invelis de alta forma si alta culoare dedesupt.” ca inca mai vedem si mai simtim iubire.ca inca mai simtim copilul dinlauntru.ca atunci cand ne vedem ne mangaiem cu ochii si o simtim mai mult decat daca am face-o cu mainile.ca in orice moment gandul care ne fuge catre cealalta este cald si moale si plin de drag si ca atunci cand ajunge la cealalta isi intalneste geamanul.

Gandeste-te ca nici acum nu putem spune una despre cealalta ca ne cunoastem 100% si asta nu ne sperie si nu ne face sa dam inapoi ci ne face sa ne dorim sa ne descoperim una langa alta si ne bucura fiecare pana noua adaugata si nevazuta pana atunci, fiecare pata de culoare neanalizata.
Gandeste-te cat ne bucura o zi cu soare, cu gand de cafea si lecturi tihnite.o seara de vara cu strazi micute si pietruite cu aroma aspra de struguri. o zi de toamna cu rosu ruginiu si miros de mere.si cat ne bucura gandul de a le petrece impreuna.

Gandeste-te ca oriunde am merge avem un reper in cealalta.ca un fir infinit de lung care ne leaga si care nu ne lasa sa ne pierdem si daca vreodata vreuna dintre noi s-ar ratacii pe sine cealalta ar stii si ganduri si vorbe si sentimente si ar intregii imaginea.

Gandeste-te ca ne avem una pe alta si ca o data cu constientizarea acestui lucru nu vine si sentimentul obligatiei una fata de cealalta.ca tot ce vine din mine inspre tine pleaca direct din suflet, din inima, si nu trecut prin filtru “trebuie”.

Ca stim ca suntem “acolo” una pentru cealalta in orice moment si numai gandul ne face bine. Gandeste-te ca am crescut impreuna si am crescut frumos, ca tampla e curata si gandul luminos, ca privirea e clara si nu incarcata de vinovatie, ca atunci cand suntem in preajma frumosului inima ni se deschide atat de tare si sufletul e atat de inmarmurit incat ne dau lacrimi.

Gandeste-te ca inima inca ni se mai strange si simtim durerea chiar daca nu este a noastra.

Gandeste-te ca putem sa ne uitam una in ochii celeilalte fara nimic ascuns in privire. Ca privim oamenii in ochi si nu ne ascundem privirea.

Gandeste-te, draga mea, ce minune ca esti si ce minune ca sunt!